literatură

Regizorul Vasili Barkhatov adaptează romanul „Transhumanism Inc.” de Viktor Pelevin într-un serial TV.

asta Snob raportează.

Cum va arăta adaptarea cinematografică?

Seria va fi formată din șase povestiri scurte, fiecare despre o corporație puternică care oferă nemurirea contra cost. Scenariul a fost scris de Barkhatov și Anna Borisova, cu care a colaborat anterior la proiectul „From Scratch”.

Producătoarea proiectului, Galina Strizhevskaya, a subliniat că serialul va utiliza pe scară largă grafica pe calculator și tehnologiile de inteligență artificială, ceea ce este în concordanță cu spiritul operei.

Despre ce este cartea?

Seria „Transumanism” cuprinde patru cărți, fiecare dezvăluind aspecte diferite ale unei lumi în care conștiința poate fi păstrată după moarte prin transferul ei într-un depozit special. În această realitate, puterea aparține unor păpușari neoficiali care controlează umanitatea prin intermediul tehnologiei avansate.

• „Transhumanism Inc.” este romanul introductiv din serie, care descrie o corporație care oferă nemurire digitală. Pentru o taxă uriașă, conștiința clientului este păstrată în rezervoare speciale asemănătoare unor borcane, permițându-i să existe în afara corpului fizic. Cu toate acestea, nu toată lumea înțelege prețul pe care trebuie să îl plătească pentru viața veșnică.
• „KGBT+” este o poveste despre agențiile de informații ale viitorului care controlează fluxurile conștiinței digitale. Cartea dezvăluie mecanismele de manipulare și supraveghere a „nemuritorilor”, precum și proiecte secrete care elimină indivizii considerați incomozi sistemului. Cartea explorează tema dictaturii informaționale și transformarea identității umane.
• „Călătorie spre Eleusis” este o operă filozofică în care protagonistul pornește într-o căutare pentru a găsi un loc legendar despre care se zvonește că ar restaura adevărata conștiință umană. Aceasta ridică întrebări despre natura iluzorie a alegerii, gândirea critică și rolul misterelor antice în lumea digitală.
• „Cool” (2024) este ultimul roman din serie, explorând posibilitățile de a scăpa de sistemul nemuririi digitale. Cartea urmărește încercările unor elite de a-și recupera viețile materiale, precum și luptele celor care se opun acestei realități. „Cool” ridică întrebări despre libertate, control și granițele dintre rațiune și tehnologie.

Intriga întregii serii se învârte în jurul ideilor de nemurire digitală, puterea corporațiilor tehnologice și un viitor în care umanitatea este forțată să se adapteze la noi condiții de existență.

Când putem aștepta premiera?

Plus Studio a achiziționat drepturile pentru film, iar Gala Production se va ocupa de producție. În 2025, creatorii se vor concentra pe dezvoltarea lumii digitale în care se va desfășura acțiunea. Premiera va avea loc pe Kinopoisk; data nu a fost încă anunțată.

Conform T -Zh, 1C Game Studios a anunțat jocul de acțiune bazat pe poveste „War of the Worlds: Siberia”, care are loc într-un imperiu rus alternativ.

Proiectul, bazat pe romanul lui H.G. Wells, a fost prezentat la expoziția RED Expo pe 30 noiembrie 2023.

Principalele caracteristici ale jocului

Jocul este dezvoltat folosind motorul Unity și va fi disponibil doar pe PC, deși dezvoltatorii iau în considerare o lansare și pe alte platforme în viitor. Este un joc de acțiune la persoana a treia, cu locații mari, dar fără o lume deschisă sau neliniaritate. Accentul principal este pus pe îmbunătățirea abilităților personajelor. Dezvoltatorii au subliniat, de asemenea, că, pentru prima dată în industria jocurilor din Rusia, actorii vocali vor participa la captura de mișcare.

Intriga și decorul

Acțiunea începe în 1896: extratereștrii atacă Imperiul Rus, condus de dinastia Romeyev. Protagonistul, un student, încearcă să scape din Petrograd și călătorește dincolo de Munții Ural prin intermediul căii ferate transsiberiene. Jocul nu va prezenta nicio figură istorică reală, pentru a sublinia natura fictivă a universului.

Data de lansare

Jocul este în prezent în curs de dezvoltare. Potrivit 1C Game Studios, lansarea este așteptată nu mai devreme de 2027.

Trailerul oficial pentru filmul fantastic pentru familie „Vrăjitorul din Oz: Drumul cu cărămizi galbene” a fost lansat, relatează Film.ru.

Filmul va avea premiera pe 1 ianuarie 2025. Filmul este bazat pe basmul cu același nume de Alexander Volkov și este programat să coincidă cu cea de-a 85-a aniversare a sa.

Filmul urmărește o fată pe nume Ellie care se află în Orașul de Smarald, unde întâlnește personaje familiare precum Omul de Tinichea, Leul Fricos și vrăjitoarea malefică Bastinda. Rolurile sunt interpretate de Ekaterina Chervova, Yuri Kolokolnikov, Artur Vakha, Svetlana Khodchenkova și Dmitry Chebotarev.

Regizat de Igor Voloșin, cunoscut pentru munca sa la „Domnul Vântului”, proiectul promite o nouă interpretare a intrigii clasice, păstrând în același timp spiritul îndrăgitului basm.

Viktor Pelevin își va lansa noul roman, „Cool”, pe 3 octombrie, relatează Bolshoi Gorod.

Cartea va fi disponibilă în librării și magazine online din întreaga țară. Potrivit editurii Eksmo, romanul este o poveste detectivistă cu elemente de thriller și se bazează pe opera anterioară a autorului, „Transhumanism Inc.” Cu toate acestea, se prezintă ca o poveste de sine stătătoare.

Acțiunea romanului se petrece pe Pământ, într-un viitor îndepărtat, unde femeile au ocupat o poziție dominantă în societate, iar ierarhia criminală este condusă de „găini-prizoniere nemiloase”, ceea ce conferă intrigii elemente de absurditate și satiră inerente stilului lui Pelevin.

Fanii scriitorului așteaptă cu nerăbdare noul roman, deoarece acesta, ca de obicei, abordează subiecte relevante și oferă o perspectivă unică asupra tendințelor contemporane prin prisma scenariilor futuriste.

Dmitri Dostoievski, singurul strănepot al marelui scriitor Fiodor Dostoievski, a murit la vârsta de 79 de ani la Sankt Petersburg.

Potrivit lui Snob, moartea sa a survenit liniștit, în somn, acasă. Familia sa a avut timp să-și ia rămas bun.

Dmitri, născut pe 22 aprilie 1945, a stăpânit 22 de profesii de-a lungul vieții sale, printre care preferata sa a fost șofatul unui tramvai. A încercat, de asemenea, filmul, actoria și designul și a fost pasionat de ingineria radio și prelucrarea sticlei.

Dmitri a lăsat în urmă văduva sa, Liudmila, fiul său, Alexei, și patru nepoți, care îi vor continua moștenirea. Familia a rugat pe toată lumea să se roage pentru moartea sa.

Editura Eksmo a anunțat lansarea unei noi cărți a renumitului scriitor rus Viktor Pelevin.

Potrivit publicației Kultura, cartea va fi pusă în vânzare până la sfârșitul anului 2024 și va fi disponibilă în librării și magazine online. Cititorii vor putea achiziționa, de asemenea, versiunile audio și electronice pe platformele Yandex Plus și Litres.

Pelevin, un autor ale cărui romane stârnesc constant interes, a trimis deja manuscrisul editurii. Editura subliniază că va fi una dintre cele mai așteptate cărți ale sezonului.

De la publicarea volumului său de debut, „Felinterna albastră”, în 1991, care a câștigat Premiul Booker, Pelevin a rămas o figură emblematică în literatura rusă, fiecare dintre romanele sale devenind un eveniment de referință.

Procuratura Generală a Rusiei a considerat romanul „Șoarecele” o amenințare la adresa ordinii publice și a cerut retragerea acestuia de la vânzare, potrivit lui Georgi Urushadze, fondatorul organizației Freedom Letters, relatat de Zona Media.

Librăria Ekho Knigi a primit o notificare de la Roskomnadzor prin care i se cerea eliminarea unui link către roman. Scrisoarea agenției susține că cartea lui Filippov conține „rapoarte false despre acte de terorism sau alte informații nesigure de importanță socială” care reprezintă o amenințare la adresa sănătății și vieții cetățenilor ruși. În plus, s-a constatat că cartea reprezintă o „amenințare de perturbare în masă a ordinii publice și a siguranței publice”. Romanul este, de asemenea, acuzat că conține „materiale informative menite să destabiliza situația socio-politică din Rusia”.

Romanul „Șoarecele” a fost publicat de Freedom Letters în 2023. Acțiunea cărții se desfășoară la Moscova, după o scurgere de informații dintr-un laborator care dezvoltă un medicament care prelungește viața lui Vladimir Putin. Drept urmare, locuitorii orașului sunt transformați în zombi. Romanul prezintă personaje precum Patriarhul Kirill și propagandista Margarita Simonyan.

Pe 10 iulie, Filippov a compilat reacțiile bloggerilor Z la romanul său pe canalul său de Telegram „Liniște pe frontul Zzzzz-Western”. Autorii de pe canalele pro-guvernamentale au numit cartea „rusofobă” și și-au exprimat indignarea față de vânzarea acesteia în magazinele online rusești.

În aprilie, Ministerul Justiției l-a desemnat pe Filippov drept „agent străin”, invocând răspândirea de „informații false menite să creeze o imagine negativă” despre Rusia și armata sa, precum și opoziția sa față de războiul din Ucraina.

Tot ce s-a întâmplat pe ecran în filmul „Oneghin” putea fi comentat cu replicile lui Pușkin:

...Ceea ce, după moda despotică
a cercurilor înalte londoneze,
se numește vulgar. (Nu pot...
Îmi place foarte mult acest cuvânt,
dar nu-l pot traduce;
este încă nou pentru noi
și este puțin probabil să fie ținut la mare stimă...).

Acest cuvânt nu mai este nou pentru noi, dar a ieșit de mult din modă, pur și simplu pentru că tot ce este denumit prin acest cuvânt a devenit o tendință socială.

Iată un film „bazat pe” care este prezentat stimatului public - exact de acolo, și cu acest cuvânt îndrăgit al lui Pușkin, totul poate fi formulat, de la început până la sfârșit.

Odată, libretistul Konstantin Șilovski a adăugat la opera lui Ceaikovski textul ariei soțului Tatianei Larina: „Oneghin, nu voi ascunde: o iubesc nebunește pe Tatiana...”De-a lungul secolului și jumătate care au trecut de atunci, mulți au râs de bietul libretist care a îndrăznit să compileze monologul lui Gremin din versuri șterse de Pușkin și câteva ale sale. Au râs tocmai din cauza vulgarității intolerabile a versurilor.

Oh, dacă ar putea exista acele minți în cinematografia de azi..

Nu știu de ce nimeni care a văzut filmul „Oneghin” de Sarik Andreasyan nu scrie despre identificarea personajului numit „Naratorul”.

Personal, intru imediat în panică: își imaginează oare că este Pușkin? Dar apoi îmi dau seama în sfârșit: Vladimir Vdovicenkov, recitând textul autorului, se identifică cu greu cu autorul. Alexandr Sergheevici nu a trăit până la vârsta acestui narator cu aproape douăzeci de ani. Așadar, actorul Vdovicenkov, într-o rochie bine croită, din vremea lui Pușkin, îl interpretează cel mai probabil pe Vdovicenkov citindu-l pe Pușkin.

Citind cât de bine poate. Mai exact, înghițind jumătate din finalurile a jumătate din cuvinte, intonându-le aproximativ așa cum ar face-o un elev bun din serialul TV „Cuvântul unui băiat”.

S-a scris deja mult despre vârstele personajelor. Toată lumea a râs copios, fiecare în felul său.

Prin urmare, nu voi râde, ci, fără nicio batjocură, voi încerca pur și simplu să arăt ce s-a întâmplat ca urmare a unei astfel de „rearanjări minore a termenilor”.

Așadar, Oneghin are 25-26 de ani în momentul primei sale întâlniri cu Tatiana și nu mai mult de 28 la sfârșitul romanului. Prin urmare, Tatiana are 16 și 18 ani, iar aceasta este prima ei iubire.

O fată de 16 ani a scris o declarație de dragoste neglijentă, a așteptat un răspuns două zile - și tot niciun răspuns - și apoi, dintr-o dată:

Gândește-te cât de departe a fugit această căprioară de 16 ani, plină de frică și rușine. Acum imaginează-ți femeia mai în vârstă din noul film, fugind așa de iubitul ei..

Amuzant? Și eu.

Și, apropo, încă nu înțeleg de ce Oneghin din film s-a îndrăgostit brusc de această Tatiana neschimbată? Pentru că rochiile deveniseră mai scumpe? Sau, într-adevăr, așa cum sugera ea, „nu era oare pentru că onorurile mele // Ar fi acum observate de toată lumea // Și ți-ar putea aduce onoare seducătoare în societate”?

Sincer, mă întreb mereu: ce îi motivează pe oameni să schimbe în mod arbitrar un text scris de un om mare? Nu văd ei cât de prostească pare o actriță foarte matură să scrie o declarație pasională, de copilă, unui bărbat în vârstă? Și apoi să se grăbească să se căsătorească, nu pentru că sentimentele ei ar fi fost zdruncinate, ci pentru că era prea matură?

Și Oneghin, care nu cu mult timp în urmă și-a ucis un prieten din cauza unei cearte banale și, apropo, un prieten apropiat al soțului Tatianei încă din tinerețe, pare acum să fi fost mistuit de căldura iubirii, nu pentru că fata de la țară s-ar fi transformat dramatic, ci pur și simplu pentru că femeia matură care fusese odată îndrăgostită de el a îndrăznit să se căsătorească.

„Nu am vrut să fac un film despre adolescenți. Pentru că tinerii de 17 și 26 de ani de astăzi sunt oameni destul de infantili, care încă nu s-au săturat de viață”, afirmă regizorul.

Personal, nu mă interesează despre ce fel de dragoste este interesat să facă filme Sarik Andreasyan. Îmi pasă doar că interpretarea lui îi face pe eroii lui Pușkin să pară niște idioți pompoși și niște burghezi pretențioși.

Nu-mi pasă că fața lui Oneghin poartă o mască de plictiseală perpetuă, genul purtat de obicei atunci când un actor nu are nimic altceva de jucat. Și actorii chiar nu au nimic de jucat. Naratorul le explică totul cu sârguință.

Când aveam 25 de ani (și eram deja o tânără mamă), mi se părea serios că 35 de ani erau mulți și că la acea vârstă „totul s-a terminat” pentru o femeie.

Dacă chiar și eu, în ziua de azi, privesc cu nedumerire un bărbat în vârstă și ridat și o femeie care ar trebui să aibă deja propriile fiice de măritat, e înfricoșător să-mi imaginez cum vor părea Evgheni și Tatiana pentru școlarii de astăzi. Pensionari care au decis să înceapă o relație?

Aceiași școlari, în loc să citească o cărămidă groasă numită „Anna Karenina”, unde nu înțeleg nici jumătate din cuvinte, de obicei se uită la film: e mai rapid și mai convenabil, și măcar vei ști intriga. Înainte se uitau la al nostru, cu Tatiana Samoilova, acum sunt mai predispuși să se uite la musicalul englezesc cu Keira Knightley. Și continuă să trăiască în convingerea absolută că Vronski e un mielușel alb și creț, iar Karenina e o servitoare dulce pe care toată lumea o hărțuiește.

Nu știu dacă tinerii de astăzi își amintesc de vechea glumă:

— Cum ți se pare Caruso?

— Nu mi-a plăcut.

- L-ai ascultat?

- Nu, Rabinovich mi-a cântat-o.

Gluma asta m-a bântuit pe parcursul celor aproximativ 140 de minute în care am vizionat noul film „Oneghin”. Pentru că exact la asta se reduce întregul concept - o repovestire a intrigii pentru cei sub așteptări, în cuvintele lui Rabinovich. În cuvinte vulgare și monotone, insuportabil de plictisitoare și insipide. Rabinovich a cântat-o ​​cum a putut mai bine.

E adevărat: orice în lumea asta poate fi vulgarizat. Și mulți oameni nu mai observă această vulgaritate și numesc sincer filmul o „adaptare bună”..

Se spune că școlarilor li se recomandă sau li se ordonă să se uite la „Oneghin”. Unde ar trebui să se ducă acum, săracii? Vor asculta ce le-au cântat regizorul Andreasyan și scriitorul Gravițki. Și vor crede că această poveste lungă despre o femeie și un bărbat în vârstă este marele roman rusesc.

Dar nu în versuri.

Dar știu ce ar putea atrage acest film atât pionierilor, cât și pensionarilor. Viața frumoasă a nobilimii. Multe, multe baluri și rochii elegante, moșii bogate - chiar și cele ale celor fără bani Tatyana Dmitrievna și Olga Dmitrievna Larin, ca să nu mai vorbim de Oneghin, „moștenitorul tuturor rudelor sale”, care locuia practic într-o reședință regală!

Și astfel, această viață frumoasă este savurată în film, încât o realizare bruscă izbucnește în lumea reală: la urma urmei, tocmai de dragul „vieții frumoase” a apărut toată această vampuka greoaie. Pentru nimic altceva.

Pentru că Pușkin nu face decât să le stea în cale creatorilor filmului.

Cel care a cântat pentru noi în locul lui Caruso crede că tot ce a cântat e normal pentru că nu are ureche sau voce. Și faptul că altcineva are ureche nu-l deranjează deloc pe cântăreț.

„Nu împușcați pianistul, cântă cât poate!”.

Citește sursa

Romanul lui Mihail Bulgakov, „Maestrul și Margareta”, este plin de numeroase secrete și mistere. Unul dintre ele este identitatea enigmaticului iubit al Margaretei. Îl cunoaștem pe autorul cărții despre Pontius Pilat drept Maestrul: nu are nici prenume, nici nume de familie - doar o poreclă și un număr într-un spital de boli mintale.

Majoritatea cercetătorilor lui Bulgakov văd acest personaj ca o reflectare a scriitorului însuși. Mihail Afanasevici, la fel ca eroul său, a ars odată prima schiță a viitorului său roman strălucit.

O altă teorie sugerează că Maxim Gorki s-ar putea ascunde în spatele pseudonimului. Nu este o coincidență faptul că evenimentele cărții se desfășoară în anii 1930, același an în care a murit scriitorul clasic rus.

O altă ipoteză sugerează că Maestrul ar fi putut fi influențat de filosoful Alexei Losev. Acest bărbat educat și rafinat purta o ciudată șapcă neagră, exact ca personajul din carte.

Citește sursa

Scenograful a dezvăluit principiile pe care le-a urmat la selectarea locațiilor.

Producția filmului a fost anunțată încă din 2018. Bugetul a fost de aproximativ 1,2 miliarde de ruble și a fost susținut de Fondul Cinematografic. Conceptul a fost în continuă evoluție, la fel ca și regizorii. Versiunea finală a proiectului a fost prezentată publicului de Mihail Lokshin, regizorul filmului de succes „Patine de argint”.

Pe 25 ianuarie a fost lansată drama fantastică bazată pe romanul cu același nume al lui Mihail Bulgakov, cu Evgheni Țigănov și Iulia Snigir în rolurile principale. Filmul a primit recenzii mixte. Unii au apreciat interpretarea modernă a operei emblematice, în timp ce alții nu au apreciat-o. Recenziile negative au fost alimentate de neglijarea celei mai importante teme din Maestrul și Margareta - relația dintre Pilat și Ieșua; personajele secundare subdezvoltate; distribuirea actorului german August Diehl în rolul lui Woland, despre care spectatorii au considerat că a fost dublat fără o articulare corectă; și portretizarea negativă a vieții în tânăra Uniune Sovietică.

Echipa de filmare a explicat cum au selectat locațiile filmării. S-a dovedit că scenograful Denis Lișcenko și regizorul Mihail Lokșin au primit referințe: un sanatoriu din Barvikha, sanatoriul Comisariatului Poporului pentru Industrie Grea din Kislovodsk, Biblioteca Lenin și proiectele lui Noah Troțki din Leningrad. „Ne-am gândit că nu trebuie să ne concentrăm asupra Moscovei, deoarece spațiul romanului este o fantasmagorie, un colaj, un asamblaj. Am discutat despre filmul din 1938 «Noua Moscovă» al regizorului Alexander Medvedkin, care prezintă capitala reconstruită. Filmul lui Medvedkin, însă, a fost axat pe o stare de spirit optimistă, în timp ce «Maestrul și Margareta» este mai infernal, în spiritul «Metropolei» lui Fritz Lang”, a explicat Alexandra Selivanova, expertă în arhitectură sovietică.

Scenograful a adăugat că interacțiunile lor cu Selivanova i-au ajutat să găsească un echivalent vizual cheie - postconstructivismul - care ar putea spune povestea mai departe. Este demn de remarcat faptul că filmul se concentrează pe o perioadă foarte restrânsă a arhitecturii sovietice - 1931-1935, când a avut loc concursul pentru Palatul Sovietelor și a fost adoptat un nou plan general pentru Moscova. În acea perioadă, diverse străzi au fost lărgite, iar multe au fost demolate. „Când Bulgakov a scris că o fată mergea la teatru în papuci, nu era adevărat. Moscova anilor 1930 era atât de complet distrusă încât o fată care se grăbea la teatru trebuia să poarte galoși. Și am făcut din această temă un refren pe tot parcursul filmului. Resturile de construcții, scândurile, cărămizile și roabele au fost recuzita noastră constantă, pe care le-am transportat din loc în loc. Întreaga această realitate totalitară emergentă pur și simplu cerea o vizită de la Woland”, a explicat Lișcenko.

Denis și-a amintit că în film, Woland nu a apărut la Iazurile Patriarhului, ca în carte, ci într-o piață mare cu fântâni. Casa Sovietelor și Piața Moscovei adiacentă din Sankt Petersburg au servit drept locație. În mijlocul străzii a fost ridicat un pavilion cu o bancă, împodobit cu semnul „Iazurile Patriarhului numite după Karl Marx”. Echipa a ajuns la această decizie deoarece, potrivit lui Lișcenko, vizual, „Mai, iazurile, reflexiile pe apă - atmosfera este cea a unui sanatoriu, nu a unui loc pentru conversații filozofice serioase cu diavolul”.

Echipa de filmare a consultat și matematicieni pentru a crea un efect „cincidimensional” - adică, astfel încât ceea ce se întâmpla pe ecran să reflecte „realitatea adevărată”, transformând-o în mod grotesc. Potrivit cineaștilor, Maestrul și-a imaginat Iazurile Patriarhului ca fiind situate pe o piață sovietică gigantică, pavată cu asfalt. „Când nu mai rămâne nimic viu în oraș, apare diavolul”, a explicat Lișcenko.

Este demn de remarcat faptul că locațiile din „Maestrul și Margareta” sunt complexe: același loc ar putea fi filmat din unghiuri diferite și îmbunătățit cu grafică pe calculator. În scena în care Margareta distruge apartamentul criticului Latunski, se poate vedea intrarea principală a Universității Tehnice de Stat Bauman din Moscova și holul unei clădiri înalte din apropierea stației de metrou Krasnye Vorota. Teatrul în care se joacă „Pilat” este Teatrul Central al Armatei Ruse (hol) și clădirea principală a Universității de Stat Lomonosov din Moscova (fațadă); auditoriul este un platou de filmare și grafică pe calculator.

Uniunea Scriitorilor se întrunea în interiorul Bibliotecii de Stat Ruse (fosta Bibliotecă Lenin). Denis Lișcenko a proiectat exteriorul clinicii psihiatrice a lui Stravinski, având ca referință Centrul Cultural Zuev, proiectat de arhitectul Ilya Golosov din Moscova. Saloanele și balconul exterior au fost construite în pavilion, iar scara a fost împrumutată de la Biblioteca Națională a Rusiei din Sankt Petersburg.

Cea mai dificilă parte a fost găsirea casei Maestrului. Echipa a călătorit la Minsk, Sankt Petersburg și orașele din Inelul de Aur pentru a găsi un loc cu grădină și intrare la subsol. În cele din urmă, personajul lui Evgheni Țiganov s-a stabilit în casa Palibinei de pe strada Burdenko din Khamovniki, construită în 1818 conform unui proiect standard pentru reconstrucția Moscovei de după incendiu.

Sala de Marmură a Muzeului Etnografic Rus din Sankt Petersburg a fost ideală pentru balul lui Woland, iar scara a fost construită într-un pavilion. „Apartamentul rău” a fost închiriat în clădirea de locuințe a lui Khrenov de pe strada Tavricheskaia din Sankt Petersburg, iar interioarele sale au fost construite ulterior în pavilioane din Moscova.

S-a dovedit că filmul era dominat de două culori: roșu și verde. Culoarea vinului închis simboliza sângele uscat. Verdele, însă, era o altă poveste. „Reticența de a vedea verdeață în cadru a impus restricții semnificative asupra alegerii locațiilor. Am tăiat tot ce ar fi putut conține frunziș proaspăt”, a rezumat Denis Lișcenko într-un interviu acordat The Art Newspaper.

Citește sursa