Tot ce s-a întâmplat pe ecran în filmul „Oneghin” putea fi comentat cu replicile lui Pușkin:
...Ceea ce este numit vulgar de moda despotică
a cercurilor înalte londoneze
. (Nu pot...
Îmi place foarte mult acest cuvânt,
dar nu-l pot traduce;
este încă nou pentru noi
și este puțin probabil să fie ținut la mare stimă...).
Acest cuvânt nu mai este nou pentru noi, dar a ieșit de mult din modă, pur și simplu pentru că tot ce este denumit prin acest cuvânt a devenit o tendință socială.
Iată un film „bazat pe” care este prezentat stimatului public - exact de acolo, și cu acest cuvânt îndrăgit al lui Pușkin, totul poate fi formulat, de la început până la sfârșit.
Odată, libretistul Konstantin Șilovski a adăugat la opera lui Ceaikovski textul ariei soțului Tatianei Larina: „Oneghin, nu voi ascunde: o iubesc nebunește pe Tatiana...” De-a lungul secolului și jumătate care au trecut de atunci, mulți au râs de bietul libretist care a îndrăznit să compileze monologul lui Gremin din versuri șterse de Pușkin și câteva ale sale. Au râs tocmai din cauza vulgarității intolerabile a versurilor.
Oh, dacă ar putea exista acele minți în cinematografia de azi..
Nu știu de ce nimeni care a văzut filmul „Oneghin” de Sarik Andreasyan nu scrie despre identificarea personajului numit „Naratorul”.
Personal, intru imediat în panică: își imaginează oare că este Pușkin? Dar apoi îmi dau seama în sfârșit: Vladimir Vdovicenkov, recitând textul autorului, se identifică cu greu cu autorul. Alexandr Sergheevici nu a trăit până la vârsta acestui narator cu aproape douăzeci de ani. Așadar, actorul Vdovicenkov, într-o rochie bine croită, din vremea lui Pușkin, îl interpretează cel mai probabil pe Vdovicenkov citindu-l pe Pușkin.
Citind cât de bine poate. Mai exact, înghițind jumătate din finalurile a jumătate din cuvinte, intonându-le aproximativ așa cum ar face-o un elev bun din serialul TV „Cuvântul unui băiat”.
S-a scris deja mult despre vârstele personajelor. Toată lumea a râs copios, fiecare în felul său.
Prin urmare, nu voi râde, ci, fără nicio batjocură, voi încerca pur și simplu să arăt ce s-a întâmplat ca urmare a unei astfel de „rearanjări minore a termenilor”.
Așadar, Oneghin are 25-26 de ani în momentul primei sale întâlniri cu Tatiana și nu mai mult de 28 la sfârșitul romanului. Prin urmare, Tatiana are 16 și 18 ani, iar aceasta este prima ei iubire.
O fată de 16 ani a scris o declarație de dragoste neglijentă, a așteptat un răspuns două zile - și tot niciun răspuns - și apoi, dintr-o dată:
Deodată s-a auzit un tropăit!... i-a înghețat sângele.
Iată-i că vin! Sar... și intră în curte
Eugen!
„Ah!” - și mai ușor decât o umbră
Tatiana a sărit într-un alt hol,
De la verandă până la curte, și drept înainte
în grădină,
Muște, muște; uită-te înapoi
Nu îndrăznește; a alergat într-o clipă
Perdele, poduri, pajiște,
O alee spre lac, o mică pădure,
Ea a rupt tufișurile sirenei,
Zburând prin straturile de flori spre pârâu
Și, fără suflare, pe bancă
A căzut…
Gândește-te cât de departe a fugit această căprioară de 16 ani, plină de frică și rușine. Acum imaginează-ți femeia mai în vârstă din noul film, fugind așa de iubitul ei..
Amuzant? Și eu.
Și, apropo, încă nu înțeleg de ce Oneghin din film s-a îndrăgostit brusc de această Tatiana neschimbată? Pentru că rochiile deveniseră mai scumpe? Sau, într-adevăr, așa cum sugera ea, „nu era oare pentru că onorurile mele // Ar fi acum observate de toată lumea // Și ți-ar putea aduce onoare seducătoare în societate”?
Sincer, mă întreb mereu: ce îi motivează pe oameni să schimbe în mod arbitrar un text scris de un om mare? Nu văd ei cât de prostească pare o actriță foarte matură să scrie o declarație pasională, de copilă, unui bărbat în vârstă? Și apoi să se grăbească să se căsătorească, nu pentru că sentimentele ei ar fi fost zdruncinate, ci pentru că era prea matură?
Și Oneghin, care nu cu mult timp în urmă și-a ucis un prieten din cauza unei cearte banale și, apropo, un prieten apropiat al soțului Tatianei încă din tinerețe, pare acum să fi fost mistuit de căldura iubirii, nu pentru că fata de la țară s-ar fi transformat dramatic, ci pur și simplu pentru că femeia matură care fusese odată îndrăgostită de el a îndrăznit să se căsătorească.
„Nu am vrut să fac un film despre adolescenți. Pentru că tinerii de 17 și 26 de ani de astăzi sunt oameni destul de infantili, care încă nu s-au săturat de viață”, afirmă regizorul.
Personal, nu mă interesează despre ce fel de dragoste este interesat să facă filme Sarik Andreasyan. Îmi pasă doar că interpretarea lui îi face pe eroii lui Pușkin să pară niște idioți pompoși și niște burghezi pretențioși.
Nu-mi pasă că fața lui Oneghin poartă o mască de plictiseală perpetuă, genul purtat de obicei atunci când un actor nu are nimic altceva de jucat. Și actorii chiar nu au nimic de jucat. Naratorul le explică totul cu sârguință.
Când aveam 25 de ani (și eram deja o tânără mamă), mi se părea serios că 35 de ani erau mulți și că la acea vârstă „totul s-a terminat” pentru o femeie.
Dacă chiar și eu, în ziua de azi, privesc cu nedumerire un bărbat în vârstă și ridat și o femeie care ar trebui să aibă deja propriile fiice de măritat, e înfricoșător să-mi imaginez cum vor părea Evgheni și Tatiana pentru școlarii de astăzi. Pensionari care au decis să înceapă o relație?
Aceiași școlari, în loc să citească o cărămidă groasă numită „Anna Karenina”, unde nu înțeleg nici jumătate din cuvinte, de obicei se uită la film: e mai rapid și mai convenabil, și măcar vei ști intriga. Înainte se uitau la al nostru, cu Tatiana Samoilova, acum sunt mai predispuși să se uite la musicalul englezesc cu Keira Knightley. Și continuă să trăiască în convingerea absolută că Vronski e un mielușel alb și creț, iar Karenina e o servitoare dulce pe care toată lumea o hărțuiește.
Nu știu dacă tinerii de astăzi își amintesc de vechea glumă:
— Cum ți se pare Caruso?
— Nu mi-a plăcut.
- L-ai ascultat?
- Nu, Rabinovich mi-a cântat-o.
Gluma asta m-a bântuit pe parcursul celor aproximativ 140 de minute în care am vizionat noul film „Oneghin”. Pentru că exact la asta se reduce întregul concept - o repovestire a intrigii pentru cei sub așteptări, în cuvintele lui Rabinovich. În cuvinte vulgare și monotone, insuportabil de plictisitoare și insipide. Rabinovich a cântat-o cum a putut mai bine.
E adevărat: orice în lumea asta poate fi vulgarizat. Și mulți oameni nu mai observă această vulgaritate și numesc sincer filmul o „adaptare bună”..
Se spune că școlarilor li se recomandă sau li se ordonă să se uite la „Oneghin”. Unde ar trebui să se ducă acum, săracii? Vor asculta ce le-au cântat regizorul Andreasyan și scriitorul Gravițki. Și vor crede că această poveste lungă despre o femeie și un bărbat în vârstă este marele roman rusesc.
Dar nu în versuri.
Dar știu ce ar putea atrage acest film atât pionierilor, cât și pensionarilor. Viața frumoasă a nobilimii. Multe, multe baluri și rochii elegante, moșii bogate - chiar și cele ale celor fără bani Tatyana Dmitrievna și Olga Dmitrievna Larin, ca să nu mai vorbim de Oneghin, „moștenitorul tuturor rudelor sale”, care locuia practic într-o reședință regală!
Și astfel, această viață frumoasă este savurată în film, încât o realizare bruscă izbucnește în lumea reală: la urma urmei, tocmai de dragul „vieții frumoase” a apărut toată această vampuka greoaie. Pentru nimic altceva.
Pentru că Pușkin nu face decât să le stea în cale creatorilor filmului.
Cel care a cântat pentru noi în locul lui Caruso crede că tot ce a cântat e normal pentru că nu are ureche sau voce. Și faptul că altcineva are ureche nu-l deranjează deloc pe cântăreț.
„Nu împușcați pianistul, cântă cât poate!”.
Citește sursa
