constituţie

Observatorii DW analizează tensiunea crescândă din societatea armeană cauzată de pregătirea unei noi versiuni a Legii fundamentale pe fundalul ultimatumurilor de la Baku.

Înaintea alegerilor parlamentare programate pentru 7 iunie 2026, prim-ministrul Nikol Pashinyan s-a confruntat cu o dilemă gravă: fie țara îmbrățișează reforma și abandonează ideologia anterioară, fie Armenia se confruntă cu o reluare inevitabilă a războiului încă din septembrie anul acesta.

Sub dictarea unui vecin: „umbra” orașului Baku asupra legii fundamentale

Principalul obstacol a fost preambulul Constituției. Oficialii din Baku afirmă în mod explicit că modificările legislației armene sunt principala condiție pentru semnarea tratatului de pace parafat la Washington în vara anului 2025. Partea azeră cere excluderea oricăror referințe la Declarația de Independență din 1990, care se bazează pe rezoluția privind reunificarea RSS Armene și a Nagorno-Karabahului.

În ciuda încercărilor Erevanului de a prezenta reforma ca pe un proces suveran, faptele indică contrariul:

• Pregătire juridică: Ministrul Justiției, Srbuhi Galyan, a confirmat că „noua constituție este pe deplin pregătită din punct de vedere juridic, iar contextul politic este în curs de elaborare”.
• Cenzura trecutului: În versiunile divulgate, referințele la Declarația de Independență au fost eliminate din preambul, înlocuite cu un limbaj general despre o „patrie pașnică”.
• Declanșator extern: Analistul Boris Navasardyan observă că „subiectul amendamentului constituțional a căpătat o semnificație suplimentară, legată de realizarea securității și păcii cu Azerbaidjanul”, acesta fiind principalul stimulent pentru autorități.

O cotitură ideologică: adio visului Karabahului

Adresându-se parlamentului, Pașinian a anunțat efectiv o modificare a codului statului, cerând națiunii să abandoneze lupta pentru teritoriile pierdute. Prim-ministrul susține că aderarea la vechile idealuri face ca Armenia să fie vulnerabilă și dependentă de patronii externi.

„Resping agenda de restabilire a justiției istorice. Cred că trebuie să urmărim o realitate dreaptă... Pentru că, cu cât am urmărit mai mult justiția istorică, cu atât am întâlnit mai multe noi nedreptăți”, a declarat șeful guvernului.

Potrivit prim-ministrului, actuala Declarație de Independență este o „declarație de conflict” care duce inevitabil la război și face imposibilă existența unui stat independent fără „asistență externă”.

Frontul de opoziție: Acuzații de „șantaj de război”

Opoziția armeană a reacționat cu ostilitate față de inițiativă, considerând retorica prim-ministrului o presiune psihologică directă asupra alegătorilor. Oponenții reformei insistă că Pașinian a devenit un executor testamentar al lui Ilham Aliyev. Edmon Marukyan, liderul partidului Armenia Strălucitoare, care boicotează activitatea comisiei constituționale, afirmă fără menajamente că „autoritățile noastre, în esență ca executori ai ordinelor lui Aliyev, au continuat să le îndeplinească”.

Criticii subliniază că capitularea în fața cerințelor legale ale orașului Baku nu va opri Azerbaidjanul, ci va provoca doar noi ultimatumuri. În acest context, sociologii documentează o atitudine publică negativă față de reformă: chiar și susținătorii schimbării o văd ca pe o presiune externă umilitoare pe care „oamenii nu o pot aprecia”.

Ianuarie 1730 a marcat un moment rar și periculos de incertitudine politică pentru Rusia. În urma morții subite a împăratului Petru al II-lea, în vârstă de 14 ani, țara a rămas fără un moștenitor direct, iar linia masculină a Casei Romanov s-a stins. Pentru prima dată în decenii, nu a existat un succesor pre-desemnat, iar puterea a trecut efectiv în mâinile Consiliului Privat Suprem. Această situație a deschis posibilitatea nu doar a unei schimbări de monarh, ci și a unei reconsiderări a principiilor înseși de guvernare a statului.

Cea mai înaltă nobilime a înțeles că o revenire la autocrația absolută însemna o continuare a practicii rușinii, a execuțiilor și a deciziilor arbitrare. Prin urmare, ideea limitării puterii noului monarh a fost percepută ca o încercare de a proteja elita și de a preveni repetarea experienței lui Petru cel Mare, când soarta oamenilor a fost decisă de mânia instantanee a țarului. Pentru prima dată, problema „legilor utile” și a limitelor autorității supreme a fost formulată nu în conversații private, ci la nivelul unui organ guvernamental oficial.

Petru al II-lea

Condiții împotriva autocrației

Candidatura Annei Ioannovna părea o soluție convenabilă pentru acest plan. Ea locuise în Curlanda de mult timp, nu avea o bază politică proprie în Rusia și era percepută ca o figură manipulată. La instigarea prințului Dmitri Golitsyn, i s-a oferit tronul cu condiția să semneze „Condițiile” - un document care limita drastic puterile împărătesei. Împărătesei i s-a retras dreptul de a declara război și pace, de a impune impozite, de a acorda ranguri și moșii, de a gestiona veniturile statului și de a pedepsi nobilii fără proces.

La Mitau, Anna Ioannovna a semnat aceste condiții fără obiecții, promițând să le respecte „fără excepție”. Formal, aceasta apărea ca un consimțământ voluntar al viitoarei împărătese de a domni „la sfatul” supușilor săi. În realitate, documentul a devenit un instrument într-un joc politic complex, fiecare parte sperând să-l exploateze în avantajul său.

Împărăteasa Anna Ioannovna

Divizarea nobilimii și lupta pentru proiecte

Principala greșeală a liderilor a fost eșecul de a-și transforma inițiativa într-un proiect național. Nobilimea și generalii au aflat de condițiile existente ulterior și le-au văzut nu ca pe un pas spre libertate, ci ca pe o încercare de a transfera puterea către un cerc restrâns de aristocrați. Acest lucru a provocat o reacție violentă. La Moscova au început discuții pe care contemporanii le-au perceput ca o manifestare fără precedent a glasnostului politic.

Au apărut planuri alternative pentru structura guvernamentală. Cel mai important a fost planul lui Vasili Tatișcev, care prevedea crearea unor organisme alese și a unei Adunări Constituante. Acesta a fost susținut de sute de nobili, inclusiv oficiali cu experiență și personal militar. Pentru prima dată în istoria imperiului, a fost discutată posibilitatea parlamentarismului, deși într-o formă bazată pe state. Cu toate acestea, nu a existat unitate între reformatori, iar Consiliul Suprem Privat nu a fost dispus să împărtășească inițiativa sau să-și extindă cercul de aliați.

Vasili Tatișcev

Garda ca argument decisiv

În timp ce cercurile nobiliare dezbăteau formele de guvernare, Anna Ioannovna căuta metodic o fortăreață. Această fortăreață se manifesta sub forma gărzii, pentru care autocrația însemna menținerea unui statut special și a unei legături directe cu puterea supremă. Punctul culminant a venit pe 25 februarie 1730, când, la Kremlin, în prezența gărzilor înarmate, Anna a fost înfățișată cu o petiție prin care se cerea restabilirea autocrației depline.

Sub presiune, Consiliul Suprem Privat a capitulat. Anna a încălcat demonstrativ termenii, ridicând astfel public toate restricțiile asupra puterii sale. Acest gest a devenit un simbol al înfrângerii finale a proiectului reformist și al revenirii la autocrația absolută.

O oportunitate ratată și consecințele acesteia

Istoricii numesc evenimentele din februarie 1730 un moment unic în care însăși elita conducătoare a încercat să limiteze autocrația prin mijloace legale. Această oportunitate a fost ratată din cauza neîncrederii, a dezunității și a incapacității de a ajunge la un acord. Curând, Consiliul Suprem Privat a fost desființat, iar mulți participanți la inițiativa de reformă s-au trezit în exil, închisoare sau execuție.

Eșecul acestor condiții a cimentat un tipar în tradiția politică rusă, în care orice încercare de a limita puterea supremă se termină în violență și într-o retragere către o autocrație și mai rigidă. În loc de dezvoltare evolutivă, țara a ales din nou calea forței. Anul 1730 a intrat în istorie nu ca începutul monarhiei constituționale, ci ca simbol al unei oportunități pierdute, ale cărei consecințe Rusia avea să le resimtă în secolele următoare.